Pe noi in viata ne tine doar ura!

Ma uit in jur si rad isteric, ma doare cand rad...dar rad! Macar atat sa fac daca nu pot sa realizez ce se intampla! Ni se cuvine sa ne uram? Cred ca da...de vreme ce asta facem mai mult sau mai putin, mai rar sau din ce in ce mai des (depinde de gusturi, de felul in care tratam viata...si de EI). Nu spun ca va cunosc, pentru ca nu pot sa cred ceea ce ceea ce ma invata altii sa cred. Suntem marionete...jucam un nou joc fara indicatii. Uneori il dam pe mute si ne inchidem intr-o camera...undeva... Sunetul e ingrozitor. De la masini la urletele celor dragi, de la urletele celor dragi la sunetul unui nou pahar spart de peretii doar ce zugraviti. Manelele vecinilor zdurncinand peretii imi dau un nou motiv sa dau si mai tare muzica. E mai rau ca la balamuc...ne intrecem in decibeli ca niste copii retardati si care nu mai stiu de ce se cearta...dar totusi o facem. Ce-ar fi sa iubim pe toata lumea...haos si dezamagiri peste dezamagiri. Cred in vorba care umbla de atata timp printre noi, ca de la ura pana la iubire nu e decat un pas. Cea mai comuna forma este de la iubire la ura (d-asta cred ca ceea ce se spune nu era pentru ura-iubire, ci pentru iubire-ura). Iubim ca sa nu uram si daca uram mai are vreun sens sa iubim?

Antigel

-Gol! E pur şi simplu totul gol... până şi paharul de vise s-a golit! Sună-mă şi spune-mi că mi-ai uitat numărul, măcar să mă minţi pentru o clipă şi apoi să te dau afară din gând. Nu mai urla la mine, nu de altceva dar urli degeaba ştii prea bine că nu te ascult (profit de faptul că am căştile pe cap). Aaa... vrei să urlu şi eu? Nu mă obosesc pentru oamenii ce m-au uitat şi au strigat după mine imediat după ce am călcat pe şina de tren...să nu uităm că între timp venise şi trenul. Cum să mă vindec eu din moment ce tu nici măcar nu poţi să mă urăşti, măcar să simţi ceva... Fură sticla aceea din plastic de pe pervaz şi ajuta-mă să o beau. Nu! Nu e lichior! E antigel... Vrei şi tu? Da, da...visează tu că o împart cu tine aşa cum am făcut cu visele...
Hai nu mă mai ţine de mână, devii patetic şi mă calci pe nervi. Dă sticla aia încoace şi pleacă până nu cad cu capul de pământ!

-Tu eşti cine de fapt?Eu am învăţat doar să iau jocurile ca atare. Telefon, uitat, tren: de ce ai impresia, încearcă să fi obiectiv, că egoismul tău e mai presus de al meu? şi asta e meteahna mea: de ce nu ar fi? O să beau şi antigel.. cine ştie ce o să iasă în combinaţie cu visele.
Sticla rămâne la mine că până una alta eu ar asfaltul cu ţeasta.

-Eu sunt cea căreia i-au crescut aripi. Rugaţi-vă să nu vă crească aripi!
Apropie-te să-ţi spun ceva! Am spart oglinda aceea pe care am primit-o de la soartă. Crezi că e de rău? Mă gândeam să o lipesc, se pare că nu mă lasă... Povesteşte despre trădare, profeţia pierdută printre gânduri neterminate. Normal că egoismul meu e mai presus...deşi, te-aş lăsa să pleci cu sticla mea, dar acum, doar acum e şansa mea...să-ţi arăt ce ai făcut.

-Las-o să povestească. Ia un ciob în palmă şi mai sparge-l într-altele o mie şi atunci o să poţi să-i povesteşti tu despre trădare..
Mai stau şi eu la un păhărel.. sunt curios.

Aripi spui? Nu tu le vroiai? şi acum te îneci cu penele!

Te iubesc, dar nu-mi dau seama!

-Gata! Nu mai beau nimic făcut de tine! Sunt mahmură de prea multe zile, poate chiar de prea mulţi ani! Ce pusesei în băutură? Nu ştiu de ce, dar era ceva cu cianură. Nici dulce, nici amară, ştiu doar că nu era făcută sa nu mă mai doară ci doar, poate doar să-mi trimită un fior din ultima noastră vară. Deziluzionaţi de propriile noastre cuvinte, nu înţeleg de ce, dar unul dintre noi, minte. Uită-te la mine, copilul tembel, fără minte!
Acum...lasă antigelul la o parte si dă-mi un motiv să mă îmbăt mai departe! Vezi că te striga luna, a zis că vrea să te mustre pentru hieroglifele pe care i le-ai dictat sa mi le transmită (i-am spus ce înseamnă).
-Pic.. pic.. pic.. de o mie de ori ţi-am pus în băutură. Nu, nu erau cianuri cum tu vroiai.. era un fel de 'să scot la plimbare una-două fantasme de-ale tale cu un demon al meu'.
Poc.. poc.. poc.. de o mie de ori mi-ai dat fiori când ai dus paharul la gură, până am dat de antigelul tău.
Bum.. doar un vis.
Hieroglifele le rezolvăm între noi, cu luna discut eu mai încolo. Că veni vorba, tu de unde ştii ce înseamnă? Încă nu le-a descifrat nimeni.
Pot să mă plâng şi eu puţin: uneori am impresia că întrezăresc o altă lume, sau mai degrabă că aş vrea să văd o altă lume, dar apoi îmi dau seama că e al naibii de frig sau al naibii de cald sau sunt al naibii de beat.
-De unde ştii tu că nu le-a descifrat nimeni? Le-am descifrat pentru că îmi erau menite. Luna mi-a zis că nu ar trebui să te iert, am făcut-o chiar dacă mi-ai zis "Te iubesc, dar nu-mi dau seama!", m-am gândit că oarecum o să realizezi lucrul ăsta într-un sfârşit(faptul că mă iubeşti). Poate nu mă dezamăgeşti de data asta.
Mai ştii nopţile alea în care era amândoi beţi? Când am crezut că soarele vorbeşte prostii, când colo...noi eram cei care vorbeau prostii.
Fiecare cu lumea lui întrezărită, toţi căutam lumea aia nouă, mi-a zis cineva că e undeva la dreapta pe cărarea Neştiinţei. Dă-mi un semn când o găseşti, dar mai întâi asigură-te că nu eşti beat şi că nu visezi.
-Da, te iubesc.
Uite e şi luna aici (pe jumătate ce-i drept).. nu mai are ce să-mi reproşeze. Dar tu? Încă te mai joci?
Desfă o portocală, dar fără cuţit. să-ţi îmbibi degetele cu zeama din coajă, ne jucam bambilici. Mi-a plăcut mingea ta mai mult.. era mai.. colorată, ne-a prins şi seara, mi-am jucat gândurile în mingea ta, am încercat să le agăţ în terenul tău, la un moment dat m-am aşezat pe bordură să fac o pauză.. oricum erai şi tu plecată.. ( apropo, ai spus că stai doar o clipă ).. sunt tot acolo dacă nu mă găseşti, dacă nu sunt, înseamnă că am schimbat jocul.
O să încep să spun iarăşi prostii până mă-mbăt (ca în nopţile acelea).. Hai odată! Ce faci?
P.S.:sunt curios cum e jocul ăsta nou al tău.
-Băi! Ştii care e treaba? M-am pierdut! Trimite-mi un semn să ştiu ce şi cum... Si eu îmi vreau mingea înapoi...păcat că s-a pierdut în mare... Nu! De ce să schimbi jocul? Mie îmi place prea mult ăsta... Dar...pentru tine îl schimb, poate chiar mă duc să caut mingea aceea în mare. Uite! Un pescăruş, a zis că mă ajută să te caut, el e mai sus decât mine.
Îl vezi? Spune-mi că te-a găsit!
-Mai exact, unde anume te-ai pierdut?
Semn? - pescăruşul acela, poate te gaseşte el
Şi termină cu prostiile, lasă mingea aia în pace, nu vezi cât de frig e. Fă doar o plimbare şi apoi fac eu cinste cu un ceai şi o portocală.
-Păi...sunt între jos şi mai jos. Într-un loc de genul...în secunda asta eşti aici, iar în următoarea nu mai eşti! Mă tot mut de pe o strada pe alta şi încerc să dau de teiul din visele mele. Se pare că nu mai simt frigul....cineva s-a jucat cu mintea mea şi....m-a lăsat fără simţuri.
-Am o idee! Când ies dintre vechiturile astea urlu cât pot de tare...poate aşa mă găseşti.
-..Poate.. o sa-mi dau drumul la auz pentru tine

Construcţie de Octombrie

-Începem cu un vis pavazat cu intenţii, apoi avem de adăugat simplitatea unui cuvânt şi calitatea unui sunet! Primim sfatul clandestin din partea celuilalt vis, neterminat şi el...(măcar sa îl termin p-ăsta). Se începe construcţia pe baza creată de frica ce ai simţit-o în noaptea aceea de vara, mai ştii? Prima atingere!
În golul lăsat de primul sărut s-a creat prima fereastra şi cu ea prima cale de evadare, din lumea gri, un abstract lucid!
Mâine? Mă trezesc devreme! Să termin treaba până în Noiembrie, să îmi aranjez şi sufletul...ăla găurit...mda...îţi aduci aminte de el? Ce ciudat! Uitasem eu de el...şi tu nu?! Nu pot să cred... Dar acum trebuie să continui ce am de făcut...Coridoarele lungi mă sperie mai nou, de ce oare? Tu! Tu m-ai uitat acolo! Fir-ar să fie de creneluri înalte, să-ţi fie uşile de râs...că nu m-ai ajutat să le fac...eu cum ies? A...da...fereastra!
Dar...parcă ziceai...unde ziceai că e?
-E a naibii de mică fereastra asta a ta.
Gata!
Vezi că la subsol am pus o trapa, mergi prin tunel şi o ţii tot la dreapta până dai de cer, am pus şi o uşa mare la capăt. Uite acolo pe banca sunt eu, nu e nimeni în jur, e linişte! Da! Inima ta bate. Hai închide ochii şi începe un alt vis; nu te speria, nu sunt creneluri înalte, sunt munţi de ciocolată.
Oricum o să strig într-una să nu te pierzi.
-Hey! Dar care dintre coridoare? Ăla făcut de tine? Pai...ai uitat că tu i-ai pus lăcăt? Şi pe unde îl făcusei? Pe stânga? Pe lângă paharul ala din care a băut durere, fericirea? Şi cum de te-ai gândit să faci uşa luând-o la dreapta? Nu ştii că eu niciodată nu o iau la dreapta?! Pentru că mi-e frică!
Eşti sigur că aia e ciocolata? Nu cumva sunt gândurile noastre amare? Păi? Şi visul asta? Eu nu îl mai termin?
Nu vii tu după mine? E mai bine aşa...dacă e să ne pierdem pe coridoarele reci...suntem doi....e mai simplu!
-Eu nu pun lacăte, nu am adus nimic amar, e la dreapta pentru că pe acolo am venit eu şi bineînţeles că nu îl termini. De ce pui atâtea întrebări? Isn't life bitch enough? Te îndrum spre alt vis doar pentru plăcere şi zâmbet, nu-ţi ascund nimic. Cum să vin după tine când nici măcar nu ştii să mă ţii de mana; eram pe o banca.
Pana una alta hai până la poarta.. vezi? a dispărut şi banca.
Să prefer coridoare reci? Nu ai înţeles că am pus o uşa doar pentru tine, numai că să scap de ele? Tu parcă spuneai: 'evadare, din lumea gri'. Got me confused.
încearcă să mă găseşti cu ochii închişi.. doar suntem într-un vis ce naiba?!
-Ai uitat că aşa întreb eu? Mereu! Hey! Mi-e că te zăresc! Eşti cumva...îmbrăcat în verde? Sau nu văd eu bine, fără ochelari...dar e un vis! Nu era normal să văd fără ochelari? De ce aleargă copilul acela în spatele tău? E cumva "uitarea"? Şi ce e cu faţa asta tristă pe tine? Ai uitat că ţi-am zis..."Zâmbeşte chiar dacă ai uitat cum se face asta". Lasă privitul...joacă-te cu mine! Hai să alergam pe afara până nu se întunecă! Iţi place ce-am făcut? E o poezie!

Linişte! Încă te aud
Taci! De ce am părul ud?
Ai venit să mă întrebi când?
Deocamdată nu ştiu...cânt!

Acum...zi-mi...ce e?
Îţi e frică de idee?
Mi-e dor de autonomie...
Să înţeleg că şi ţie!
-Uitarea.. m-aş hârjoni cu ea puţin acum. Ce ar fi să uit tot dacă tot sunt într-un vis, dar atunci din ce aş mai crea eu visul, aş rămâne prins în visul tău pe vecie şi aş mai pierde-o şi pe ea.. pe ei..
Da, eu sunt cel în verde şi mi-ai scris şi o poezie! Aşa că voi rămâne.. cel îmbrăcat în verde.
-Ai ieşit afară dintre acele coridoare.. suntem faţă-n faţă... zâmbesc... asta fac eu cel mai bine. Tu-mi dai o poezie eu un zâmbet, ai şi părul ud... şi cânţi... sper să se deschidă paraşuta sau să deschid eu ochii înainte să mă aibă pământul. Ah! A fost doar un vis.. cânta în continuare.
Privesc în gol
Şi văd un hol
Totul e atât de uşor,
Te minunezi de fiece fior
Dă-te la o parte! Vreau să zbor!

Prinde-mă când cad
Chiar dacă eşti "sad"
Visele se lovesc acum de realitate.
Trăiesc aşa...că o entitate
Dar totuşi încă zbor!

Fericirea-i de vânzare
În lumea în care nu doare!
Uite! Ce lume frumoasă!
Termină! Mă faci curioasă!
Dar...zbor!

Şi...cad...din zboru-mi lung! Uite! Nu doare! 0 fi vreun semn că moare?! Nu! Mi se pare că sare! Hmm...Mersi...Mersi pentru floare!
Stii ce mi se pare ciudat? Că mi-am uitat trecutul (uneori aş vrea să îmi aduc aminte ceva...să mai ştiu cum era)... Cred că e efectul visului, sau efectul alergatului pe coridoare necunoscute... Îmi place aşa, mă simt liberă, sunt fericită dar e un gol pe care nu pot să îl umplu şi mă sperie...uneori! Mersi pentru zâmbet...Hi! Nu pot să cred că am ajuns faţa în faţă...după atâta alergat pe holurile reci.
-De golul acela mi-e şi mie cel mai frică.. cred că prefer să nu fiu liber, dar să ştiu golul ăla umplut, nu de alta dar mă darama prea mult.. încât nu mai simt nici o libertate
Shhhh...
Nu! Nu!... Doar shhhh!
Doar e un vis, de ce atâtea cuvinte? Ia-mă pe după umăr şi zbori acum.

Te-am strigat!

-Long time, no see! Şi m-am trezit azi, că sunt de capul meu şi cred că tu ai uitat unde îţi e visul, ţi-am promis că ţi-l dau doar dacă vii. Nu ştiu de ce te tot aştept ca un copil ce îşi aşteaptă povestea dinainte de culcare, dar măcar am speranţa că îţi vei aduce aminte de jocurile noastre. Ieri te-am strigat şi mi s-a părut că ai răspuns, dar era un ecou al unui mai vechi răspuns de-al tău. Şi-mi aduc aminte de o minge, de nişte străzi, de câteva vise şi de o singură iubire, dar şi aceea uitată. Am rămas cu ochii pe pereţii scorojiţi de timp şi de fantasma aia a ta uitată la mine, te cheamă. O auzi? Ea îţi aude fiecare cuvânt şi nu vrea să îmi spună ce zici, îmi spune că numai ea trebuie să ştie, că de aceea eu nu te pot auzi. Nu e vina mea...s-a stricat conexiunea.
-Un joc…de fapt de ce ar exista altceva decât jocuri.. te intrebam odata şi era sa uit.
S-a agăţat o urmă de fantasmă de tricoul tău, tu ai întins-o pe perete între 4 pioneze.. şi te intreabă de ce strigi?.. M-a făcut şi pe mine curios până la urmă: totuşi, de ce strigi? ... Sunt de ajuns două şoapte..e de fapt un vânător fantasma asta.. am lăsat-o libera să sfaşie măcar un gând, dar şi-a gasit amicii şi s-a întors cu ei, iar acum trebuie să-i hrănesc şi pe ei.. o să le dau trei cuvinte ale tale daca nu ţi-e cu supărare.
-Nu mi-e cu supărare! Dă-le toate cuvintele mele...nu îmi mai pasă...dă-le şi sufletul meu dacă n-u mai ai ce face cu el! Nu îmi vine să-l arunc, dar eu nu mai am ce face cu el, a ajuns doar o cârpă cu care se mai joacă unul, altul. Aşa măcar ştiu că ţi-am făcut ţie un cadou. Dacă fantasmele tale mai au pe acolo...prin adâncuri un suflet nou, nu m-ar deranja unul ce nu strănută durere, sau chiar...agonia unui fior asuprit de gânduri.
Am un sentiment de vinovăţie acută acum...şi doare al dracu' de tare, dar trece şi revenim la visul ăla pe care l-am înecat eu in formol!
-Nu. De sufletul tău mai bine îi voi ţine departe, nu ştii niciodată când se vor transforma în bestii.
mai bine agaţa-l pe o sfoară la soare şi apoi aruncă-l în noroi.. cum spuneam e doar un joc, aşa că trebuie să intri şi tu în joc şi lasă statuia care i-o ridici deoparte
Suflet nou?... Încă mai am de dat rate la cel pe care-l întrebuinţez acum, dar te-aş ajuta cu mare plăcere. cum se eliberează, cum te anunt..
Dacă e deja în formol, nu e de ajuns aşa? - Nu-i mai poţi face nimic, mai bine-ai da pagina .. aşa poţi să începi un jurnal al viselor în formol.
-Să nu uiţi să mă anunţi, până la urmă am decis să păstrez şi sufletul ăsta...am făcut ce mi-ai zis, dar nu ştiu cât o să ţină chestia asta. Mi-am început jurnalul...am fost o depresie şi am mai fost şi o poezie. Spune-mi tu ce să mai fiu, eu nu mai ştiu...e tare greu! O să îţi urmez paşii să ştii, aşa că ai grijă pe unde te duci.

Aterizare

-Din cimitirul de amintiri am ajuns pe betonul unui oraş nou, agitat şi rece(un alt oraş rece...oare o să mai scap de el?!). Mă săturasem de griul oraşului meu, speram că printre amintirile alea o să găsesc un strop de culoare. Când va cădea îngerul, poate, doar poate, o să îmi dea libertate (ale dracu limite) şi poate, acel strop de culoare, să îl folosesc drept răzbunare.
Profitorul de ocazie, eşti tu, un simplu gând din trecut, din jurnalul unei speranţe pârjolită de îndoiala şi visul autonomiei. Cu ai noştri ochi, cream destine, cu a noastră amărăciune, îngropăm cuvinte...sfinte. Acum, din zboruri neîndemânatice ne lovim de trecerea către adevăruri sufocante. Eu mă opresc, nici un pas, învăţ să visez, dar dacă visez că pot sa zbor? Mă rog, dacă tuturor le-ar fi păsat, basmul s-ar fi terminat, cu o poveste...simplă, dar totuşi tristă.
Ne certăm pe fiori...Care? Cum?...şi mai cu seama...Când?
-Te plimbi prin oraşul tău gri. Stai o clipă pe o bordură. Trece ' profitorul ' prin spatele tău. Ridică-te şi dă-i un brânci.. Vezi ce faţă are?!.. Fură-i eşarfa acum şi plimbă-te în continuare. Îţi vezi într-un copac şi îngerul agăţat. Dă-i drumul.. e pacat să stea acolo.
De pe un ţărm îmi imaginez că visez să zbor.. şi când mă sufoc, înainte să ating pământul, mai fac o baie.
De ce complici şi viaţa fiorilor?.. It's getting chill in here.
-Care faţă?! Profitorul ăsta nu are faţă...e chiar ciudat... Cum ai ajuns în oraşul meu? Ce zici? Aşa va fi mereu? Gri? Sau vii tu cu un strop de culoare, din mare? De pe ţărmul ăla gălbejit de nisipul adormit de şoapte speriate de un pescăruş. Ai venit? Am găsit bordura aia...e cam rece, povesteşte despre prinţese (a luat-o razna). Mâine...mă cauţi tu sau trebuie să strig în sticla de otravă să mă auzi?
-Sunt doar un spectator, doar ce credeai?.. Am şi eu un oras al meu prin ale cărui străzi mă joc, mă pierd. şi, sincer, nu am plecat niciodată de aici.. nu cunosc alte oraşe decât din 'Poze'. Culori? Sunt peste tot! Poate nu vrei tu să le vezi sau nu şti să le vezi, până şi sticla de otravă are culoarea ei.. Apropo, de ce ai crede că din sticla cu otravă te voi auzi? - bine sau rău, eu oricum aud doar ce vreau. Ţi-am vărsat sticla peste tot în oras.. vezi că s-a mai colorat? "Magic!"
-Dar...de ce nu vrei să ne jucăm? Sau...hai mai bine să visăm...că putem să înotăm prin veninul şerpilor izgoniţi de culoare? Mai nou mă doare, să am acea culoare. Mă simt ca un ateu ce crede în Dumnezeu... vreau culoare dar ce mă fac dacă asta doare? Am un morman de vise (nu avem toţi?!) iar de la focul uitării....miroase a ore arse, a minute pârjolite şi mai ales a cenuşa anilor trăiţi în neştiinţă.
Mâine...e ziua mea! Tot ce vreau e să te văd din nou...să ne plimbăm cu balonul colorat în mii de culori. Hai să ne îmbătăm cu visele din zori şi să mâncăm vata de zahar de pe acei nori.
Sticla aia de otrava...s-a înecat în gri...încearcă să vii...poate zugrăvim un oraş din visele calcate în picioare de EL...
"Se va termina in curand
Iubirea noastra prea mare
Egoism!"
-Cred că ideea e să nu mai fie atâtea întrebări. Dacă doare.. doare... asta e, dar dacă vrei culoare, întinde-te şi te încolăceşte printre stele să o iei.
O să vin să aduc şi eu griul meu. Poate că e mai interesant, poate tu o să-l vezi culoare.. sau mai bine spargem balonul "colorat în mii de culori" şi ne inundăm.
Apropo.. La mulţi ani!
-Mersi de idee...nu îmi ţii şi mie scara să ajung la stele? Atunci...nu îmi va mai trebui griul tău...Auzi? La cine a ramas balonul? La mine sau la tine? Dacă a rămas la mine...nu mai ştiu pe unde l-am pus...dacă e la tine, sparge-l tu, cred că vor ajunge şi la mine!
Eh...Mersi....ne vedem de ziua ta!

Mestecând gloanţe

Apăsam butonul de autodistrugere al copilului EMO ce-şi facea veacul pe la mine prin vene...nu mai ştiu când a ajuns, dar face pe nesimţitul şi-şi bagă nasul prin poveştile mele...aşa...si-l apăsam (pe buton, mă!) ca să nu îi vină vreo idee să-şi taie venele...nu de altceva, dar ce mă fac dacă e contagios? (SUICIDAL IMBECILE!!!) Plângea des şi sinceră să fiu, atunci când plângea eram nevrotică şi aveam o groază de gânduri morbide. E enervant puştiu', face ce face şi iar plânge...dacă as putea să vorbesc cu el...(nu aş fi vorbit cu el...l-aş fi spânzurat direct)...l-aş întreba ce dracu' are. Pun pariu că plânge de plictiseală.

All I really wanted was the cure... singurul lucru pe care l-am putut face a fost să îl înec în melodia Contagious de la Searchlight, nu ştiu dacă mai e p-acolo, dar dacă mai e...va ieşi urât tare!
Are we over? Mult prea probabil! Nu ştiu sigur dacă s-a teriminat, dar dacă e nevoie încep să plâng si eu...să văd ce face...heart attack?

Autism

-Un verde crud mă înconjoară, mă face să urlu, să fug! Eu sunt copilul ce a uitat să comunice, a uitat să ştie! Pe mine mă cauţi? Dar cine sunt eu sa mă cauţi tu în lumea mea? Mie îmi place aici, înţelege că nu plec! Şi dacă aş vrea să plec, n-aş putea, căci aceasta este lumea mea, deci PA! Eu nu folosesc cuvinte să mă exprim, căci eu nu simt ce simţi şi tu, anume nevoia de a vorbi, de a iubi. Vezi castelele de acolo? Cum nu? Eu le-am făcut...doar le-am visat şi a doua zi...erau aici! Dar nu înţeleg de ce nu le vezi...Eşti orb cumva? Nu? Pleacă de aici, din lumea mea! E mai bine aşa...fără tine în ea...doar cu mine, căci e a mea!
-Ce tot vorbeşti? Ce castele îmi pretinzi să văd?.. Tu nu vezi că m-am pierdut în pădurea asta nenorocită, de abia dacă văd cerul. Am ieşit la o plimbare şi uite ce mi se întâmplă ( am auzit că unii nici nu s-au mai întors )... Şi cărarea mea, unde e? Eşti tu acolo?
-Sunt în tăcerea pădurii, în aer, în înfiorătoarele zgomote ce le auzi şi te privesc firav de după un copac, căci din lumea mea, eu nu pot ieşi şi nici c-aş încerca! Pădurea se termină undeva, însă, puţini găsesc drumul, puţini văd cărarea şi cei ce nu se mai întorc, rămân în întunericul veşnic, cu ochii înlăcrimaţi că nu au putut face mai mult, că nu s-au străduit îndeajuns.
Însă speranţa nu moare, şi deodată, uite, apare şi cărarea ta! La capătul cărării sunt eu...copilul ieşit din autism!
-Dar tu nu ai văzut că a început furtuna.. Nu ţi-ai dat seama că am ajuns să nu-mi mai pese de nici o cărare, de nici o pădure, am uitat până şi de furtuna. Da.. atunci te-am găsit.. Şi te-am pierdut din nou, dar nu mi-a părut rău : atunci mi-am dat seama că nu mai văd, că nu mai aud.. şi de atunci, sper sa mă ierţi, te folosesc fără sa ştii ca un drog (iau ce pot de la un autist)...
Dar acum acum am amorţit.
-În lumea mea sunt mai multe ele şi un singur eu! Eu am ieşit din autism pentru tine, poate să te ghidez, poate să mă ghidez...nici eu nu ştiu! În mulţimea de emoţii, am uitat din nou cine sunt, ce caut şi cum trebuie să supravieţuiesc! Ai rămas singur, într-o lume urată şi rea care iţi vrea sufletul, însă nu uita că toţi suntem pierduţi...şi prin mulţimea de decizii uităm de cărare, de furtuna, de pădure şi ajungem să profităm de "visătorul"... Cine sunt eu să visez? Cine sunt eu sa întrerup visul etern al unora? Dar uite cum...din boala numită autism creez, visez, o lume nouă, în care ne pierdem câţiva...eu, tu, poate şi alţii care citesc! Faptul că nu mai vezi, că nu mai auzi e trecerea...trecerea către lumina lumii reale, către visele sfărâmate de realitate fără mila... Deschide ochii, ia mâinile de la urechi...Vezi? Auzi?

[Povestea a fost de fapt un journal entry pe dA, după a devenit material de revistă in revista liceului, iar acum am hotărât sa devină un articol de blog. Enjoy! (Cu mulţumiri lui peacelovetheysay)]

Poveste de OCS-ist

Eu sunt copilul rebel din tine şi am învăţat că sinceritatea curmă vieţi, mai ştiu şi că jocul a devenit mult prea greu (cum de-am rămas numai eu?!). Devorat din priviri rămân doar scrum, mie nu îmi mai rămân. Nimeni nu mă place, nimeni nu mă vrea, nimeni nu şi-ar face griji de lipsa mea...şi vreau, vreau,vreau să pot să ţip. E ha, ha, ha halucinant, deloc elegant şi nu mai ştiu ce se-ntamplă cu tine, te rog, haide cu mine! Mai nou mă simt ca un personaj din desene animate căruia trebuie să-i arăţi tot ce se poate şi vreau să-mi spui ce trebuie să simt, ce să mint… Mi-am adus aminte că o sa mor, chiar curând şi o să-l intalnesc pe bătrân, în curând, în pământ…dorm…cu îngerii din cer! Ieri simţeam că ei sunt eu şi că eu sunt ei şi încă mai susţin întruna că pe noi în viaţă ne ţine doar ura. Am eu un plan ascuns! Vreau să aflu cine m-a tuns, aveam un par atât de frumos, cădeau fetele după mine pe jos Sunt maniac, bineînteles că-mi pasă de cei din jurul meu, să-i vad cum se lasă, calcaţi în picioare fără să facă nimic, să schiţeze vreun gest că i-ar deranja vreun pic. Aş vrea totuşi să pot să vă vorbesc despre iubire, aş vrea să pot, dar chiar nu-mi stă în fire, aş vrea să pot să vă explic de ce…de ce prefer să stau mai mult în spate…chiar nu ştiu de unde să încep şi unde să termin. Am urechi de plastic, înfundate c-un prosop...pot să v-aud, dar nu pot să v-ascult... Dar am nevoie şi eu de un păcat, sfatul meu neavizat..Ideea e că sunt dependent de reclame, de reclame minunate, care mai de care, care mai de care făcute să te dea pe spate. Chiar nu mă interesează, părerea celorlati, nu contează. Înseamnă atât de puţin pentru mine, oricum fac cam tot ce îmi vine, nu urmăresc chiar să displac, dar refuz mereu să vă fac pe plac. Un lucru e clar, dimineţile trebuie interzise, iar am căzut din pat, prea ars filamentul iar mi-a cedat. Excelent! Excelent! Poate doar un pic prea lent modul tău de a profita acum de mine!

Vreau o stradă cu numele meu, vreau o ţară cu numele meu! Tu nu vrei o stradă cu numele tău?! Sau o ţară cu numele tău?! Eu sunt ultimul om rămas în viaţă. Eu sunt cel ce sunt lovit, zdrobit. E clar c-aţi luat-o pe alt drum… de unde vin eu, nu există locul 2. [Suntem toţi nişte molii fierbinţi, tragem toţi cu viaţa de dinţi?]

In Memoriam

"Dacă sufletul, fiind curat, părăseşte trupul fără a târî după sine nimic din ale acestuia, ca şi cum nici nu s-ar fi amestecat cu el de bună voie în timpul vieţii, ci l-ar fi ocolit, căutând mereu să se reculeagă în sine, neîntrerupt stăpânit de această grijă, ceea ce este tocmai obiectul adevăratei filozofii, adică să înveţi a muri cu uşurinţă-oare aşa ceva nu e o pregătire pentru moarte?" [ARISTOTEL]

Daniela-un copil de 16 ani care a iubit viaţa, s-a stins din viaţă în data de 5 Iulie 2008. Fiică, colegă, prietenă...atâtea funcţii şi totuşi...nu suntem convinşi încă de faptul că nu mai este. Un omagiu, o floare, o lacrimă...atât mai putem face pentru colega noastră care s-a luptat din răsputeri cu o boală străină pentru cei care nu o au. O sa ne fie dor de tine, Danny!