Pe noi in viata ne tine doar ura!

Ma uit in jur si rad isteric, ma doare cand rad...dar rad! Macar atat sa fac daca nu pot sa realizez ce se intampla! Ni se cuvine sa ne uram? Cred ca da...de vreme ce asta facem mai mult sau mai putin, mai rar sau din ce in ce mai des (depinde de gusturi, de felul in care tratam viata...si de EI). Nu spun ca va cunosc, pentru ca nu pot sa cred ceea ce ceea ce ma invata altii sa cred. Suntem marionete...jucam un nou joc fara indicatii. Uneori il dam pe mute si ne inchidem intr-o camera...undeva... Sunetul e ingrozitor. De la masini la urletele celor dragi, de la urletele celor dragi la sunetul unui nou pahar spart de peretii doar ce zugraviti. Manelele vecinilor zdurncinand peretii imi dau un nou motiv sa dau si mai tare muzica. E mai rau ca la balamuc...ne intrecem in decibeli ca niste copii retardati si care nu mai stiu de ce se cearta...dar totusi o facem. Ce-ar fi sa iubim pe toata lumea...haos si dezamagiri peste dezamagiri. Cred in vorba care umbla de atata timp printre noi, ca de la ura pana la iubire nu e decat un pas. Cea mai comuna forma este de la iubire la ura (d-asta cred ca ceea ce se spune nu era pentru ura-iubire, ci pentru iubire-ura). Iubim ca sa nu uram si daca uram mai are vreun sens sa iubim?