Autism

-Un verde crud mă înconjoară, mă face să urlu, să fug! Eu sunt copilul ce a uitat să comunice, a uitat să ştie! Pe mine mă cauţi? Dar cine sunt eu sa mă cauţi tu în lumea mea? Mie îmi place aici, înţelege că nu plec! Şi dacă aş vrea să plec, n-aş putea, căci aceasta este lumea mea, deci PA! Eu nu folosesc cuvinte să mă exprim, căci eu nu simt ce simţi şi tu, anume nevoia de a vorbi, de a iubi. Vezi castelele de acolo? Cum nu? Eu le-am făcut...doar le-am visat şi a doua zi...erau aici! Dar nu înţeleg de ce nu le vezi...Eşti orb cumva? Nu? Pleacă de aici, din lumea mea! E mai bine aşa...fără tine în ea...doar cu mine, căci e a mea!
-Ce tot vorbeşti? Ce castele îmi pretinzi să văd?.. Tu nu vezi că m-am pierdut în pădurea asta nenorocită, de abia dacă văd cerul. Am ieşit la o plimbare şi uite ce mi se întâmplă ( am auzit că unii nici nu s-au mai întors )... Şi cărarea mea, unde e? Eşti tu acolo?
-Sunt în tăcerea pădurii, în aer, în înfiorătoarele zgomote ce le auzi şi te privesc firav de după un copac, căci din lumea mea, eu nu pot ieşi şi nici c-aş încerca! Pădurea se termină undeva, însă, puţini găsesc drumul, puţini văd cărarea şi cei ce nu se mai întorc, rămân în întunericul veşnic, cu ochii înlăcrimaţi că nu au putut face mai mult, că nu s-au străduit îndeajuns.
Însă speranţa nu moare, şi deodată, uite, apare şi cărarea ta! La capătul cărării sunt eu...copilul ieşit din autism!
-Dar tu nu ai văzut că a început furtuna.. Nu ţi-ai dat seama că am ajuns să nu-mi mai pese de nici o cărare, de nici o pădure, am uitat până şi de furtuna. Da.. atunci te-am găsit.. Şi te-am pierdut din nou, dar nu mi-a părut rău : atunci mi-am dat seama că nu mai văd, că nu mai aud.. şi de atunci, sper sa mă ierţi, te folosesc fără sa ştii ca un drog (iau ce pot de la un autist)...
Dar acum acum am amorţit.
-În lumea mea sunt mai multe ele şi un singur eu! Eu am ieşit din autism pentru tine, poate să te ghidez, poate să mă ghidez...nici eu nu ştiu! În mulţimea de emoţii, am uitat din nou cine sunt, ce caut şi cum trebuie să supravieţuiesc! Ai rămas singur, într-o lume urată şi rea care iţi vrea sufletul, însă nu uita că toţi suntem pierduţi...şi prin mulţimea de decizii uităm de cărare, de furtuna, de pădure şi ajungem să profităm de "visătorul"... Cine sunt eu să visez? Cine sunt eu sa întrerup visul etern al unora? Dar uite cum...din boala numită autism creez, visez, o lume nouă, în care ne pierdem câţiva...eu, tu, poate şi alţii care citesc! Faptul că nu mai vezi, că nu mai auzi e trecerea...trecerea către lumina lumii reale, către visele sfărâmate de realitate fără mila... Deschide ochii, ia mâinile de la urechi...Vezi? Auzi?

[Povestea a fost de fapt un journal entry pe dA, după a devenit material de revistă in revista liceului, iar acum am hotărât sa devină un articol de blog. Enjoy! (Cu mulţumiri lui peacelovetheysay)]